Caterina

Acolo a redescoperit-o pe Caterina
într-o zi umedă
cînd ploaia mătura nervoasă iarba
despuind-o de amintiri

da, Caterina cea blondă
mângâind cu pletele-i unduioase
în fiecare zi
sărăcia satului elen

era o zi umedă
când Caterina s-a întrupat
în lumină
pentru noi, păcătoșii.

Anunțuri

Toamna

Cu fiecare toamnă întineresc…
mă cuprinde treptat euforia
mă învălui în tangouri despletite
capăt culoare în frunze
şi aranjez stelele pe cer.
Ştiu, voi nu vedeţi asta
nu auziţi frunzele dansând
pe acorduri argentiniene
dar din încreţiturile pielii
îmi răsar amintiri frumoase.
Toamna, muzica stelelor
are ecou în inima mea
culorile pastelate
se aştern pe chipul meu
sub formă de zâmbet.

Să nu bei din izvorul tinereţii

Să nu bei din izvorul tinereţii
chiar dacă toamna
ţi se pare frumoasă
mai bine acoperă-te cu
melodiile frunzelor
ascultă vântul
alunecând pe coastă.
Nu asculta şoapta florii
însingurate pe câmp
înviorată
de bruma rece a dimineţii.
Singurătatea ei-
cal troian
cu potcoave de plumb.
Nu te îmbăia în apa
aparent limpede a tinereţii
până şi grecii ştiau
că e doar o ceaţă înşelătoare.
Fereşte-ţi amintirile
de smogul prezentului
o să-ţi fie de folos cândva
la marginea vieţii
când ultimul tău zâmbet
se va întipări suav
pe chipu-ţi cernit.

Vizita

Nevastă-mea a fost o singură dată pe insulă. Cred că avea nevoie de bani şi se gândea să-mi ia câteva pânze să le vândă. Era elegantă şi toată numai un zâmbet. Aşa făcea întotdeauna când dorea ceva. Am coborât puntea, încă o foloseam, şi am învitat-o în colibă. Când a văzut mulţimea de tablouri cu Măriuca în diferite ipostaze, zâmbind, tristă, melancolică, pierdută, a izbucnit furioasă. Cine e fufa asta cu picioare de cal? Cu ea mă înşeli? Ea îţi mănâncă banii? A uitat pe loc de politeţuri şi zâmbete. Am murmurat doar, care picioare de cal? Alea pe care le-ai desenat! Nu vedeam nici un picior de cal, dimpotrivă, Măriuca chiar are picioare frumoase, aşa că am zâmbit îngăduitor. Am pus totul pe seama geloziei şi am schimbat subiectul. Asta a înfuriat-o şi mai tare. A pus mâna pe un tablou pe care apucasem să îl înrămez şi mi-a dat cu el în cap. Pânza s-a rupt şi rama îmi atîrna acum de umeri. Capul îmi ieşise prin tablou şi cred că arătam destul de caraghios şi de surprins, fiindcă a început să râdă. Un râs chinuit, strecurat printre buzele rujate excesiv. Nu îmi venea să râd dar am hotărât să rămîn calm. Am luat ibricul şi cu gesturi lente am turnat în el apă. De mentă sau de muşeţel? am întrebat-o cât se poate de serios. Încercam să fac pe gazda dar nu a ţinut figura. A ieşit val-vârtej afară, călcând toate florile care i-au ieşit în cale. Cu tocurile ei înalte a păşit grăbită pe punte, cu gândul să plece cât mai grabnic. Un toc i s-a încurcat printre scânduri şi a căzut în apă. Nu ştia să înoate, a început să se zbată şi să ţipe după ajutor. Am prins-o de un picior şi cu greu am scos-o din apă. Stătuse destul de mult cu capul sub apă, abia mai respira. A trebuit să-i fac respiraţie gură la gură ca să-şi revină. Peştişori coloraţi săreau din cutele şi buzunarele hainelor din când în când. Poate am fost prea pasional când încercam să o readuc la viaţă, fiindcă atunci când şi-a revenit m-a cuprins cu braţele şi m-a sărutat pătimaş. A oftat prelung, încolăcită de gâtul meu, nu am rezistat tentaţiei, era încă o femeie frumoasă după care bărbaţii întorceau capul. Ne-am iubit acolo, pe puntea şubredă, cu patimă şi oarecum fără voia noastră, ca o aducere aminte a vremurilor de demult. Încă simţeam atracţie fizică unul pentru altul chiar dacă mai tot timpul ne certam. Amândoi am ştiut că a fost scena de adio. A plecat melancolică, fără să zică nimic, cu pantofii în mână, udă leoarcă, împrăştiind în jur stropi de apă. O aştepta un Mercedes, puţin mai departe. Nu a revenit niciodată pe insulă.

Pescarul

Vasile era cel mai vechi pescar de pe Balta lui Năsui. Toţi ceilalţi pescari apăruseră acolo după el şi asta îi conferea un statut aparte, chiar dacă neoficial. Mulţi spun că bătrânul Vasile e un tip ciudat, într-o ureche. De dimineaţa pănă seara târziu îl puteai găsi în mijlocul lacului, într-o bărcuţă veche de lemn în care intra apa prin toate încheieturile, cu picioarele atârnând în apă şi cu undiţa crescută din mâna dreaptă. Deşi era cel mai vechi undiţar rar se nimerea să prindă vreun peşte şi dacă se întâmpla asta, Vasile îl elibera cu blândeţe din cârlig, părea că îi şopteşte ceva la ureche, parcă îşi cerea iertare, apoi îi dădea drumul în apă, privindu-l gânditor până ce nefericitul se scufunda în adâncuri. Nimeni nu l-a auzit vorbind vreodată, toţi ştiau că e surd şi mut, precum peştii din lac. Barba lui sură se apropia ameninţător de brâu şi era aşa de încâlcită încât unii erau gata să jure că în ea îşi făcuseră sălaş viermi şi alte gângănii pe care le folosea drept momeală.
Era singur într-o seară când a găsit un peştişor aproape leşinat pe o lespede de piatră, pe marginea lacului. Era frumos colorat în nuanţe de galben şi portocaliu. L-a luat în palmă şi cu grijă şi-a scufundat mîna în apă. I-au trebuit mai bine de cinci minute până a început să deschidă gura şi să trimită apa salvatoare printre branhii. A început să-i aplice manevrele de resuscitare pe care le găsea potrivite situaţiei, alternând gimnastica aripioarelor pectorale cu scufundatul în apă şi până la urmă şi-a revenit complet. Înainte de a-i părăsi palma a stat o clipă şi l-a privit ţintă în ochi. Cred că dorea să-i mulţumească. Apoi, cu o zvâcnire scurtă a cozii a plecat în adâncuri.
Adoua zi, peştişorul se apropie timid de barca pescarului. O vreme înotă nehotărât, apoi se apropie de picioarele lui Vasile şi începu să-i cureţe pielea moartă de pe degete. Mult timp peştişorul urmă acest ritual, până ce picioarele omului deveniseră curate ca în tinereţe. Când termină, barba pescarului se albise de tot şi ajungea acum până la oglinda apei. Într-o dimineaţă peştişorul făcu un salt curajos, se prinse cu aripioarele de barba bătrânului şi urcă anevoios, până ajunse pe obrazul omului. Cu siguranţă îi şoptea ceva la ureche, fiindcă bătrânul înclina din când în când capul, aprobator.
Cu un salt spectaculos peştişorul reveni în apă, privindu-şi întrebător prietenul.
Vasile se ridică fără grabă din barcă. La început nesigur, făcu primii paşi. Apoi se depărtă fără grabă, păşind pe apă cu o naturaleţe de invidiat. Aşa a fost văzut pentru ultima dată, dispărând în ceaţa care învăluia lacul.

Tenis

Se ştiau de mult dar nu au jucat niciodată până acum deşi amândoi îşi doreau asta.
Primul set s-a derulat aproape în anonimat. Doar câţiva prieteni asistau la meci aşteptând să se întâmple ceva interesant. A fost un set cuminte, părea mai mult un fel de badminton. Mingea avea formă de fluture şi zbura peste fileu descriind curbe ample. Jucătorii purtau cămăşi albe de in topit. Între două mingi sorbeau dintr-o cafea insipidă, zâmbindu-şi angelic. Terenul era acoperit cu flori de câmp şi se părea că meciul se va termina indecis.
În setul secund meciul s-a mai animat. Au început să vină spectatori în arenă atraşi de ritmicitatea loviturilor, de icnetul jucătorilor supuşi la un efort tot mai serios. Au început să servească cu mai mare artă, mingile aveau acum o traiectorie insinuoasă, lovite cu măiestrie şi efect descriau curbe înşelătoare. Tot mai des erau prinşi pe picior greşit şi asta îi făcea să îşi piardă calmul, luciditatea.
Ultimul set a fost cu adevărat de neuitat. Intraţi în ritm, adversarii se priveau în ochi şi îşi serveau aşi după aşi. Fiecare minge lovea la fix în zona mai puţin acoperită, transformându-se în puncte preţioase. Pe feţe se adunaseră broboade de sudoare. Chipurile lor deveniseră crispate de efort. Tribunele erau în delir. Asistau la un meci adevărat, propulsat de pasiune, încrâncenare, ură.
După ultima minge s-au prăbuşit pe teren, cu faţa spre cer, în uralele publicului. Fiecare credea că a câştigat. Erau prea agitaţi să mai privească tabela. Oricum, sentimentul de învingător era mai important decât scorul real. Acesta se poate răsturna la meciul următor, nu? Dar victoria trebuia savurată acum. Cupa trebuia golită până la fund. Adversarul trebuia privit în ochi, să înţeleagă că e învins. Nu conta că se ştiau de o viaţă. Nu conta că erau prieteni.
Se pare că victoria devenise mai importantă decât prietenia.

Oglinda

La prima oră a făcut plinul şi a pornit pe drumul amintirilor.
S-a oprit din loc în loc şi a privit gânditor. Îl încercau sentimente contradictorii. Lumea nu mai era aşa cum o ştia. Nici el.
La fiecare popas îşi nota ceva într-un caiet studenţesc. Apoi se privea într-un ciob de oglindă. De regulă zâmbea chipului reflectat. Uneori trist, alteori melancolic doar.
Până la urmă s-au adunat suficiente versuri pentru un mic volum.
Noaptea a privit stelele până a adormit învăluit de aromele florilor.
O vreme a dormit prin parcuri şi a rătăcit pe anumite străzi.
A urmărit umbre alunecând după perdele, a simţit arome cunoscute, a văzut becuri chioare luminând încăperi străine, acum.
Într-o altă dimineaţă şi-a cumpărat un caiet studenţesc, o sticlă de vin ieftin şi o pereche de adidas torsion.